Papirusul egiptean Ebers conţine 900 de reţete fitoterapeutice. Egiptenii erau familiarizaţi cu aproximativ o treime din toate remediile de acest gen pe carele cunoaştem astăzi. Ei utilizau atât ienupărul, usturoiul, chimenul, cimbrul, uleiul de ricin şi altele, cât şi macul, din care se extrage opiumul, pentru producerea unor analgezice precum morfina şi codeina.
Aztecii cunoşteau şi ei un număr impresionant de preparate din plante. Medicul spaniol dr. Francisco Hernandez, reprezentatul coroanei spaniole pentru cercetări medicale în Indiile de Vest, a descris în voluminosul său tratat „Istoria naturală a Lumii Noi” un număr de 1200 de remedii folosite de azteci. Acest popor străvechi avea nu numai preoţi, prezicători ai viitorului şi vrăjitori, ci şi farmacişti şi vraci,
care îşi tratau pacienţii cu remedii fitoterapeutice.Chiar şi în vestigiile Chinei antice au fost descoperite câteva tratate de fitoterapie, între ele fiind şi celebra lucrare Pen Tsao Kang Mu, cu ilustraţii detaliate pentru fiecare plantă.
Vracii chinezi foloseau deja în urmă cu circa patru mii de ani planta Ephedra sinica pentru tuse şi boli de plămâni. Multe din siropurile contra tusei care se folosesc astăzi conţin efedrina, adică tocmai substanţa activă extrasă din Ephedra sinica. Probabil că remediul tradiţional chinezesc cel mai popular astăzi este rădăcina de Ginseng, folosită împotriva impotenţei şi ca tonic general. Cercetările ştiinţifice au arătat că rădăcina aceasta conţine substanţe cu acţiune stimulantă moderată.
Am putea adăuga aici multe alte date despre folosirea fitoterapiei şi în alte culturi ale antichităţii, cum ar fi Babilonul, Imperiul Incaş, India, Grecia şi Imperiul Roman. Istoria a consemnat nenumărate tratate voluminoase despre preparate ciudate din plante (însoţite de descântece şi formule magice), al căror efect biologic a fost astăzi redescoperit şi demonstrat pe cale ştiinţifică.
Chiar şi Biblia menţionează această artă a vindecării. Spre exemplu, în Cartea Regilor 20, 7 ni se spune care a fost remediul folosit pentru boala regelui lezechia: „Şi a zis Isaia: «Luaţi o turtă de smochine!» Şi au luat o turtă de smochine şi au pus-o pe rană şi s-a însănătoşit lezechia.”
In evul mediu cunoştinţele despre fitoterapie s-au păstrat în mănăstiri. Unul din tratatele celebre din această perioadă, scris în anul 820 şi păstrat la mănăstirea St.Gali din Elveţia, începe astfel: „în Numele lui Hristos se găseşte temelia artei vindecării”. Medicul cel mai celebru al evului mediu a fost fără îndoială Theophrastus Bombastus von Hohenheim (1493-1541), cunoscut şi sub pseudonimul Paracelsus, în a cărui ideologie se combină mistica creştină, filosofia orientală şi magia neagră. Pe de o parte el predica generaţiei sale: „Bolnavul care îşi pune nădejdea în medicamente nu este creştin. Creştin este acela care îşi pune nădejdea în Dumnezeu.” Pe de altă parte, după cum a arătat celebrul psihanalist C.G. Jung, „alături de acest gen de spiritualitate, Paracelsus a dat curs şi altuia,într-o măsură aproape înfricoşătoare: nu a existat nici o formă de ghicire şi magie pe care n-a practicat-o sau pe care n-a recomandat-o altora”.
Deşi vorbeşte mult despre Dumnezeu, „Care a dat puterea plantelor de a vindeca omul de boli, astfel încât să nu fie îngenuncheat de moarte prematur”, adevăratul său Dumnezeu este Natura, iar îndrumătorii săi sunt puterile demonice. El a făcut chiar reproşuri la adresa medicilor din vremea sa, criticându-i pentru faptul că nu înţeleg magia. Lucrările lui Paracelsus au avut o mare influenţă asupra generaţiilor de vindecători naturişti care au urmat, iar ideile sale mai sunt considerate şi astăzi temelia practicii medicale holiste. Din acest motiv, tensiunea dintre o religiozitate superficială şi ocultismul propriu-zis a fost problema multor fitoterapeuţi de-a lungul secolelor şi până astăzi.
Plantele împotriva cancerului în viziunea medicinii moderne
Fără aportul substanţelor extrase din plante nici nu am putea concepe medicina modernă. Foarte multe medicamente, la care nici nu ne-am fi gândit, sunt preparate pe baza unor extracte din plante. Spre exemplu, ştiaţi că medicamentele cele mai importante folosite pentru tratamentul cancerului sunt de origine vegetală? Alcaloizii vincristină şi vinblastină sunt extraşi dintr-o plantă ce creşte în Madagascar. Cu ajutorul acestor substanţe s-au obţinut succese importante în tratarea bolii Hodgkin, a leucemiei limfatice acute şi a tumorii lui Wilms (o boală rară de natură tumorală ce se localizează la nivelul rinichilor copiilor). Acolo unde nu existau speranţe în urmă cu numai 20 de ani, astăzi mulţumită preparatelor din plante atenuarea bolii e posibilă în 80 – 90% din cazuri.
Multe asemenea substanţe influenţează sistemul nervos.
Cele mai importante analgezice sunt derivate din plante, în locul aspirinei, spre exemplu, se poate folosi un extract de coajă de salcie sau de plop. Ambele conţin aceeaşi substanţă activă, însă dozajul ei este mai uşor de făcut folosind tablete. In plus, tableta conţine şi o substanţă neutralizantă a acidului acetilsalicilic, prevenind astfel afectarea mucoasei gastrice. Am arătat deja câteva lucruri despre importanţa substanţelor extrase din mac (morfinaşi derivatele ei). Aproape la fel de importantă precum bisturiul medicului este substanţa numită curara, utilizată astăzi în anestezie pentru a relaxa muşchii, deşi indienii o foloseau pentru a otrăvi vârful săgeţilor. Plantele s-au dovedit de mare ajutor şi în domeniul bolilor cardiovasculare, o mare plagă a omenirii contemporane.
Ce ne-am face astăzi fără digoxină, o substanţă extrasă din degetariţă? Mai mult de un milion de americani folosesc zilnic această substanţă pentru a rămâne în viaţă. Fără digitalis şi derivatele ei, inima acestor oameni n-ar reuşi să-şi facă datoria şi ar muri din cauza insuficienţei cardiace congestive. O altă boală răspândită a zilelor noastre este hipertensiunea arterială, care a fost iniţial tratată tot cu extrase din plante.
Inainte de anul 1950, soarta hipertensivilor era pecetluită: urmau să sufere un atac de cord şi un blocaj renal. Descoperindu-se însă o anumită substanţă activă în planta Rauwolfia, mulţi dintre ei au putut fi salvaţi,ducând acum o viaţă normală. Planta respectivă era cunoscută de mii de ani în medicina ayurvedică indiană pentru efectul ei calmant. Există multe alte boli care se tratează cu substanţe extrase din plante.
Glaucomul,spre exemplu, are ca, remediu o substanţă extrasă dintr-o specie de fasole nigeriana. Astmul poate fi atenuat cu efedrina şi teofilină, iar secreţia de mucus din bronhii este dizolvată folosind sirop produs din planta Ipecacuanha. Nenumărate plante au un efect reglator asupra sistemului digestiv: unele produc efect vomitiv,altele sunt antispastice, bananele produc constipaţie, pe când uleiul de ricin are efect invers. Un nou accent se pune pe cercetarea fibrelor celulozice, constatându-se că oamenii cu o dietă săracă în această componentă sunt mai expuşi îmbolnăvirii de cancer.
Aceste câteva exemple demonstrează că medicina modernă nu poate fi separată de fitoterapie. Acolo unde se remarcă efecte benefice, medicina preia substanţa activă a plantelor. Tehnologia actuală a făcut posibil ca multe din substanţele active din plante să fie sintetizate artificial pe cale chimică şi produse în formă pură.
Acest fapt prezintă două avantaje:
1. Medicul poate determina mai exact dozele. De exemplu, este mult mai simplu să prescrie două tablete de digoxină, al căror conţinut de substanţă activă îl cunoaşte cu exactitate, decât două picături de tinctură de degetariţă, în care conţinutul de substanţă activă e mai greu de apreciat. Riscul de a trece limita dintre producerea efectului benefic şi intoxicaţie este astfel evitat.
2. Substanţele toxice care se găsesc în aceeaşi plantă sunt astfel îndepărtate. Ideea că „remediile biologice” sunt întotdeauna lipsite de riscuri nu este deloc adevărată. Multe plante conţin substanţe extrem de otrăvitoare, care pot fi folosite uneori doar în concentraţii foarte mici.
