Istoriografia creştina prezintă anul Edictului de la Milano ca anul în care creştinismul este triumfător. Imediat este şi primul sinod creştin de la Niceea care statuează principiile creştine şi, lucrul cel mai important, statuează crezul în Iisus Hristos. În realitate, Edictul de la Milano nu numai că nu rezolvă criza creştină din Europa, ci adânceşte criza, provocând finalmente o ruptură definitivă în lumea romană. Cele patru caracteristici principale ale creştinismului, iubirea, păgânismul, egalitarismul şi învierea, au fost toate prezentate şi aprobate în sinodul de la Niceea. Ceea ce părea a fi un triumf al ideii s-a transformat într-un coşmar social şi politic. Acest lucru se datorează celor două mari probleme existente la momentul sinodului: arianismul şi păgânismul.Arianismul este motivul principal pentru care a fost adunat sinodul de la Niceea. Arie a fost una dintre cele mai însemnate imagini ale creştinismului la începutul anilor 300. Persoană erudită, elev al lui Lucian din Antiohia, Arie ajunge în Alexandria unde urcă în treptele de conducere ale bisericii, diacon şi apoi preot al celei mai importante biserici din Alexandria. Însă nu reuşeşte să fie numit episcop al Alexandriei, fiind numit Alexandru. Se presupune că „rătăcirea” sa începe în acest moment, fiind ros de invidie. El declamă că nu a fost numit deoarece „învăţătura” sa nu este primită de către clerul creştin, invidios la rândul lor. Se refugiază în Antiohia de unde încearcă să propage ideile sale. Lucru reuşit, deoarece în scurt timp întreaga populaţie creştină din Alexandria aderă la „învăţătura” lui Arie, solicitând din ce în ce mai des numirea lui ca episcop. Tulburările sunt îndeajuns de mari ca împăratul Constantin cel Mare să trimită o delegaţie de cercetare a evenimentelor produse. Veştile primite nu sunt îmbucurătoare. Arie nu doreşte în primul rând scaunul episcopal, ci pune în discuţie însăşi temele principale ale creştinismului: Iisus nu este deofiinţă cu Dumnezeu Tatăl. Pus în faţa unei tulburări fundamentale, Constantin cel Mare hotărăşte întâlnirea primului sinod ecumenic ce va statua principiile de bază ale creştinismului.La Niceea are loc o înfrângere radicală a lui Arie, însă nu definitivă. Din acest moment „învăţătura” nu îi mai aparţine lui Arie. Ea se desparte în trei şi fiecare are viaţă proprie. La scurt timp de la Sinodul de la Niceea, Constantin cel Mare în primeşte în audienţă pe Arie. El îşi prezintă în mod deschis „învăţătura”, denumită în continuare rigoristă,anomeică, ce neagă în mod radical deofiinţimea. Iisus Hristos este învăţător, a trăit, a murit şi a înviat pentru noi, dar nu este zeu, nu are aceeaşi fiinţă ca şi Dumnezeu Tatăl, singurul zeu, fiind un simplu om. Constantin cel Mare primeşte cu interes explicaţiile teologice ale lui Arie. În acelaşi timp însă nu primeşte întrutotul „învăţătura” lui Arie, considerând-o mult prea radicală. A accepta că Dumnezeu Tatăl este singurul zeu al lumii omeneşti însemna a nega toate celelalte religii existente, care nu fuseseră înlăturate. Constantin ce Mare dăduse un edict de toleranţă, şi nu unul de statuare a creştinismului ca singura religie din imperiu. Mai mult decât atât, toţi împăraţii, începând cu Caesar, au fost zeificaţi şi aveau cultul lor personal, cultul împăratului. Iar negarea lui Iisus ca zeu însemna în mod direct negarea împăraţilor ca zei, idee de neacceptat pentru toată lumea romană. Aşa încât adoptă „învăţătura” lui Eusebiu din Nicomedia, omusienii. „Învăţătura” prezintă pe Iisus ca fiind asemănător cu Dumnezeu Tatăl, şi nu deofiinţă. Îl prezintă pe Iisus ca fiind zeu, însă nu un zeu precum Jupiter sau Junona, nevăzuţi şi neauziţi, ci un zeu precum împăraţii Romei. Ca un vrednic administrator al imperiului, Constantin cel Mare extrage din religia creştină soluţiile favorabile imperiului şi le aplică întocmai. Pe Arie îl reprimeşte în biserică şi îl repune în toate drepturile la Alexandria, însă nu îl numeşte episcop. La scurt timp Arie moare „subit”, dispărând astfel principala „problemă”. Adoptă definitiv omusianismul ca formă a creştinismului, exilând reprezentanţii clerului care nu acceptă aceste principii. Ortodoxismul nicenian pare a dispărea definitiv. Discursurile pro şi contra arianismului continuă timp de decenii şi împăraţi. Dacă arianismul sub forma radicală anomeică este condamnat şi înlăturat definitiv, omusianismul reprezintă forma oficială de creştinism. Clerul pro nicenian continuă să facă presiuni asupra diverşilor împăraţi, reuşind pentru scurt timp să îl convingă pe împăratul de la Roma, Constans. Însă toţi, în frunte cu Sfântul Anastasie cel Mare, „Părintele ortodoxiei”, suferă puternice represalii de la Constantinopole. Abia împăratul Valentinian I 364-375 dHr. repune în drepturi creştinismul ortodox, condamnând arianismul, la început prudent, punctul culminant şi declararea arianismului ca erezie fiind abia în timpul împăratului Iustinian – 536 dHr.Cum discuţia despre „învăţătura” lui Arie nu este subiectul principal, vă invit să citiţi :http://theo-phyl.blogspot.com/2009/09/excursus-arie-si-arianismul.html http://www.akademia.ro/articole.php?view=112 http://cazania.wikispaces.com/ArianismProblemele dogmatice nu ar fi trebui să influenţeze viaţa socială a imperiului şi să adâncească criza dacă nu s-ar fi suprapus păgânismul. Exclusivismul religiei creştine consideră toate celelalte religii sunt de sorginte satanică şi doresc distrugerea omului, singura religie mântuitoare fiind creştinismul. Însă nu ar fi nici o problemă, şi celelalte religii orientale propovăduind că ea este singura valabilă. Caracteristica principală a păgânismului este intoleranţa, iniţial dogmatică, transformată în scurt timp în intoleranţă fizică. Toţi cei care nu sunt creştini trebuiesc iniţial convertiţi, iar dacă nu acceptă credinţa creştină, îndepărtaţi fizic prin alungare şi/sau ucidere.
Păgânismul a avut două faţete. Prima dintre ele este erezia. Dogma creştină iniţială propovăduită de Iisus este extrem de simplă, redusă la câteva elemente esenţiale: Iisus Fiu al Domnului, aduce mesajul de mântuire al neamurilor – iubirea, simplitatea, pocăinţa în faţa lui Dumnezeu, sufletul curat, existenţa unei alte împărăţii cu mult mai bună decât împărăţia pământenilor. Pentru că Dumnezeu ne-a dat să stăpânim Împărăţia sa iar noi nu am fost vrednici să o păstorim, a venit El pe pământ pentru a lua toate păcatele noastre asupra sa, pentru iertarea noastră. S-a jertfit pentru noi, a murit pe cruce, a înviat pentru a ne arăta puterea lui Dumnezeu. Toţi cei care vor urma învăţăturile sale vor fi mântuiţi, iar ceilalţi vor suporta pedeapsa dumnezeiască. Mesajul extrem de simplu a fost preluat de către lumea elenistică şi prelucrat, transformat conform perceptelor filozofice. Anumite aspecte au fost „traduse” gnostic, unele au negat dumnezeirea lui Iisus, altele au negat scrierile ebraice. Frământările filozofice au durat aproape 300 de ani, aşa încât la momentul în care Constantin cel Mare dă edictul de toleranţă, dogma creştină este extrem de fărâmiţată, în funcţie de nevoile şi puterea de înţelegere a creştinilor. Aşa încât fiecare din ramurile dogmei creştine a considerat că mesajul său este cel corect. Constantin ce Mare înţelege pericolul existenţei unei religii cu extrem de multe faţete, aşa încât hotărăşte crearea unei singure dogme unitare, toate celelalte ramuri fiind considerate greşite – erezii, tulburări. Aşa încât toţi adepţii ereziilor sunt înlăturaţi din conducerea bisericii, exilaţi şi supuşi unor persecuţii grele.Iniţial nicenienii câştigă lupta. Însă Constantin ce Mare, niciodată creştin cu cugetul, el fiind creştinat doar pe patul de moarte, vede în omusieni purtătorii unui mesaj adecvat puterii imperiale. Când 40 de ani mai târziu se restabileşte teza niceniană este prea târziu. Germanicii sunt deja creştinaţi de către omusieni, ei neacceptând niciodată teza niceniană. Efectul este devastator pentru lumea romană. Germanii, in special cele două ramuri ale goţilor, vizigoţii şi ostrogoţii, dar şi toţi ceilalţi, văd în romani şi lumea romană o lume a păcatului care trebuie înlăturată pentru a pregăti Împărăţia ce va să vină. Dacă istoriografia consideră atacurile germanilor împotriva imperiului ca unul de cucerire, trebuie văzut faptul că oriunde se aşezau germanii, poate cu excepţia burgunzilor, creştinaţi mai târziu, ei creau biserici şi comunităţi religioase creştine omusiene, distrugând şi persecutând comunităţile de creştini nicenieni. Caracterul religios al cuceririlor germanice nu trebuie înlăturat, ci reevaluat şi pus sub o altă lumină deoarece abia, Carol cel Mare, primul germanic cu dorinţe imperiale, pune capăt războaielor. Având nevoie de legitimitate, el acceptă dorinţele papei de înlăturare a dogmei omusiene, primind dogma niceniană şi devenind astfel, cu binecuvântarea papei, împărat al Imperiului Roman, de data asta germanic. Este momentul în care persecuţiile asupra nicenienilor încetează. În schimb încep extrem de puternic persecuţiile asupra omusienilor, mare parte dintre ei trecând la nicenieni sub puternicele lovituri france. Singurele locuri unde rămân omusienii sunt cele stăpânite de Regatul Vizigot, pentru scurt timp datorită cuceririlor arabe. Aşa încât se poate spune că, pe lângă caracterul pur de cucerire şi preluare a bogăţiilor, desfiinţarea Imperiului de apus la aproape 100 ani de la victoria nicenienilor la Constantinopole are un caracter pronunţat religios. Germanicii omusieni reuşesc astfel să pună stăpânire pe teritoriile stăpânite de nicenieni, înlăturând şi persecutând pe aceştia, propovăduind dogma omusiană ca fiind mesajul corect trimis de Iisus. Cea de-a doua faţetă a păgânismului este distrugerea celorlalte religii. Bisericile creştine trimit în toate zonele locuite grupuri de propovăduitori. Dacă şi celelalte religii trimiteau clerici, construind temple şi slujind în acestea, clericii creştini sosiţi într-o localitatea propovăduiau Evanghelia în paralel cu acţiunile împotriva celorlalte religii. Tulburările provocate de creştini, atât omusieni, cât şi nicenieni, sunt profunde, atingând toate aspectele societăţii. Social duce la probleme ale proprietarilor necreştini cu sclavii din proprietate, se fac presiuni ca în magistratură să fie aleşi numai creştini, au loc dese atacuri asupra templelor şi procesiunilor necreştine, asupra tuturor celor care nu îmbrăţişau religia creştină. Existau create grupuri speciale, adevărate trupe de şoc, care în momentul în care erau nu erau primiţi în forumuri pentru a propovădui Evanghelia, în numele lui Iisus şi a luptei împotriva Satanei, devastau localitatea şi supuneau la represalii. Începe practic un război civil între creştin şi necreştini pe care împăratul şi întreaga administraţie nu reuşesc să îl oprească, mai ales că mare parte din armată şi administraţie este creştină. Totul culminează cu edictul de intoleranţă emis de împăraţii Graţian şi Teodosiu I – Edictul de la Tesalonic – 28 februarie 380 : „Toate popoarele trebuie să se ralieze credinţei transmise romanilor de apostolul Petru, cea pe care o recunosc Damasus şi Petru al Alexandriei, adică Sfânta Treime a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Spirit”. Este un edict împotriva omusienilor, germanicii fiind astfel înlăturaţi din biserică, dar şi împotriva tuturor celorlalte religii, acestea găsindu-se astfel în afara legii. Represaliile împotriva necreştinilor sunt de neimaginat. Este distrusă întreaga cultură romană şi greacă, toate filozofiile sunt anulate şi interzise, scrierile arse în forum, cititul lor interzis, cultele intrezise, templele transformate în bazilici, clerul şi necredincioşii ucişi, împăratul încetează de a mai fi pontifex maximus. În epocă se evocă nu mai puţin de 10 000 de persoane ucise, toate în numele luptei împotriva Satanei.Chiar şi aşa, prigoana atinge nu numai pe necreştini, ci înalţă o văpaie imensă asupra imperiului. Teodosiu I pune în discuţie însăşi esenţa creştinismului, aşa încât este excomunicat. Abia după ce se pocăieşte „cu cenuşă în cap” în faţa Sfântului Ambrozie este reprimit în biserică, recâştigându-şi tronul.Edictul de la Tesalonic este momentul în care creştinismul este triumfător. Din nefericire nu a devenit triumfător prin evanghelizare – propovăduire, acceptarea ideii, pocăinţă şi creştinare – ci prin foc şi sabie. Prima criză a Europei ia sfârşit, cu preţul sfârşitului lumii cunoscute în acel moment. Lumea antică dispare, o dată cu ea dispărând însă toate cunoştinţele acumulate de omenire până în acel moment. Va trebui să treacă aproape o mie de ani până când toate aceste cunoştinţe vor fi redescoperite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu